Din 15 până în 17 noiembrie 2022, am avut ocazia să particip la Workshop-ul bilateral EAA dintre Norvegia și România axat pe restaurarea și revitalizarea siturilor și monumentelor arheologice, organizat în cadrul proiectului „Capitala Daciei - Muzeu viu al patrimoniului cultural european”. Evenimentul a avut loc la Muzeul Civilizației Romane și Dacice din Deva, România, și a reunit experți din România și Norvegia pentru a discuta metodologii, atât teoretic, cât și bazate pe studii de caz, de conservare și prezentare a siturilor și monumentelor arheologice. În calitate de consultant pentru echipa de comunicare a proiectului, am avut, de asemenea, oportunitatea de a susține o prezentare despre importanța comunicării în lărgirea audienței siturilor de patrimoniu, concentrându-mă în același timp pe schimbarea narațiunilor despre trecut, prezent și viitor, prin comunicarea online.

Atelierul a început cu o excursie în teren la cetatea Sarmizegetusa Regia situată în Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina, la aproximativ o oră de mers cu mașina din Deva. Amplasarea sitului arheologic într-o zonă de munte face ca excursia acolo, în orice anotimp, să fie o experiență de vis. Odată ajunși la destinație, o echipă de arheologi ne-a întâmpinat cu un tur ghidat prin tot situl, explicând atât istoria (uneori complicată) a sitului, cât și caracteristicile acestuia. În ciuda faptului că nu am fost acolo la prima mea vizită, am fost și de această dată impresionatî de frumusețea locului. Pentru ochii mei, situl s-a desfășurat ca un strat al unui peisaj complex, cu moștenirea naturală și culturală împletindu-se, spunând povestea relației dintre oameni și natură de-a lungul timpului. Am fost deosebit de fascinată de adăugirile care au fost aduse locului în fazele de restaurare ale epocii comuniste, care ulterior mi-au fost descrise de arheologii de acolo drept „răni” - rănile unui trecut cu care România nu s-a împăcat încă. Acesta a reprezentat fundalul pentru începerea unei conversații despre dezbaterea amplă deja stabilită asupra autenticității. „Rănile”, ca parte a unei istorii recente, se poate argumenta, fac parte dintr-un „trecut contemporan”, așa cum a fost intitulat atelierul însuși.

Întoarsă la locul evenimentului, am trăit în următoarele două zile dezbateri intense care au apărut în jurul prezentărilor experților. Cu patru sesiuni, fiecare axată pe tematici referitoare la tehnicile digitale și analogice de conservare și prezentare a siturilor de patrimoniu, discuția a condus la concluzii fructuoase sau noi puncte de investigație legate de modul de gestionare optimă a patrimoniului, atât pentru păstrarea valorilor esențiale, cât și valorificarea acestuia. Aceste valori și aduc un acces mai mare la narațiunile din jurul lor.

Pentru mine, discuțiile au ridicat următoarele întrebări: ● Cum căutați valori excepționale (cum sunt cele cerute de Convenția Patrimoniului Mondial), în patrimoniul nemonumental? ● Cum creați un spațiu pentru o narațiune legată de patrimoniu care poate rupe dihotomia natură-cultură? ● În ceea ce privește guvernanța participativă, cum puteți include grupuri de interese în procesele de luare a deciziilor privind patrimoniul, în cazul siturilor de patrimoniu cu narațiuni concurente? ● Cum va concura experiența la fața locului cu cea a experiențelor digitale ale patrimoniului?

În ceea ce privește aceste întrebări, mi s-a părut deosebit de interesant răspunsul lui Caroline Fernolend (directorul executiv al Fundației Mihai Eminescu Trust) la problema „excepțională în nemonumental”: nu există termenul de „nemonumental”! Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la nevoia de a analiza canonul patrimoniului și de a schimba valorile în jurul cărora este creat patrimoniul. M-a readus și la subiectul Sarmizegetusa Regia: pentru mine, monumentalul în acest caz concret constă în relația inextricabilă dintre oameni și natură.

În acest sens, principalele mele concluzii de la acest eveniment au fost atât confirmarea convingerilor mele cu privire la necesitatea reevaluării discursului despre patrimoniul din România, cât și o conștientizare sporită a modului în care noi toți, ca experți, ne raportăm la acest subiect din postura propriului nostru profesionist și pregătire academică. Încă o dată, m-am gândit la importanța dialogului, atât între profesioniștii din domeniul patrimoniului care dețin expertize diverse, cât și între experți și neexperți. Atelierul, în opinia mea, a reușit să declanșeze cu succes această dezbatere.